Pentru suflet,

Stiu ca sa suferi nu este usor si de aceea am ales sa nu ii fac pe altii sa sufere. Stiu ca sa iubesti nu este atat de simplu pe cat s-ar crede.

Dovada cea mai mare de iubire este sa fii langa omul pe care sustii ca-l iubesti, in momentele cele mai grele si in momentele in car are cea mai mare nevoie de tine. Dovada de iubire consta in sacrificiul facut de tine pentru a fi alaturi de cel pe care il iubesti.

Dovada de iubire nu consta in acel inel, ci in declaratia de iubire si in cererea facuta cu atat curaj, care vin la pachet cu acesta. Consta in curaj, in sacrificiu, in puterea de a fi alaturi de celalalt oricand, oricum. Consta in dorinta de a fi cu celalalt asa cum este el. Iar daca iubesti un om nu ii ceri sa se schimbe sau sa te urmeze fara nici o garantie. Traim vremuri in care oamenii stau impreuna doar pentru nevoi fiziologice si pentru sentimente care se risipesc fara parerea de rau. Traim vremuri in care se impune conditia suprema „Daca ma iubesti, ma urmezi”, dar tu, cel care ma iubesti si imi ceri sa te urmez, tu ce faci pentru mine? Tu faci cava ca eu sa te urmez? Ce act de curaj faci tu pentru mine? Intorci spatele cand este mai greu si pleci, pleci fara parere de rau si fara regret, iesi din scena ca un actor secundar, uitand de rolul principal. Ba mai mut, vinzi iubirea mea pe prietenii virtuale si  iluzii fara de folos.

Stii doar ca nu as cere mai mult decat as putea primi si nu as primi mai mult decat as sti ca merit.

Scânteia

Scânteia naşte din cenuşă, când focu-abia mocneşte.

Şi inima nebună nu cere, ci tudeşte.

Primind în dar izbânda prin lacrimi şi durere,

O ia ca pe-o iertare ş-un strop de mângâiere.

 

O ultimă scânteie azi cere libertate,

Căci vrea prin nemurire s-ajungă la dreptate.

Să fie cunoscută că vis ea a aprins,

Celui din urmă foc, din care s-a desprins.

 

Dar viaţa nu oferă  timp mult de pribegire,

Căci s-a şi stins scânteia ş-ajuns la nemurire.

Cu-o ultimă dorinţă, găsind în cale uşa,

A vrut prea mult scânteia, dar renăscu cenuşa.

Doresc sa-mi fie dor!

Doresc să-mi fie dor în astă seară

Și să mă urc la cer fără de scară.

Cotind, în zbor, încet, pe după lună,

Să mă păzesc de jalnica furtună.

 

Ce îmi trimit potopul de cuvinte,

Ce schingiuie ca sufletul să-l mistuie

Și sfărâmându-l fără pic de milă,

Îmi rupe trista inimă fragilă.

 

Doresc să-mi fie dor în astă seară

De vechea ta imagine neclară,

Ce a distrus potopul și furtuna

Și a făcut din doua inimi, una.

 

Și sufletul și inima le-a dezrobit

Când razele de lună mi-au zâmbit.

Caci începând cu dor din asta seară:

Am să iubesc imaginea neclară.

Colorează-ți viața așa cum vrei!

20151002_151929.jpgDacă viața nu-ți place sau dacă nimic nu te mai face fericit, atunci e momentul să iei atitudine!

E momentul să faci ordine, curat, să lustruiești, să ștergi, să arunci și să aduci ceva inovator. Dacă nu ai ce aduce, nu e nimic; schimbă doar ordinea și ai să vezi că tot răul e spre bine și că toată  strădania ta va afla rod. Schimbă poziția, schimbă nivelul, schimbă strategia și totul va căpăta o altă crustă, totul se va umple de priceperea ta; asta dacă ai de gând să faci cu adevarat ceva din viața ta. Nu te lasa purtat de val, dar nici nu-ți crea principii prea drastice, care să te închidă în cochilia ta. Fii toar tu, fii tu protagonistul, regizorul și cel care face costumele. De măști nu e nevoie, adoptă o poziție demnă și curată, cu care să poți merge negreșit prin cioburile de sticlă ce cad năvală asupra ta. Nu te lăsa impresionat de gesturile oamenilor fără suflet și cu rea voință.
Tu ești esența, tu creezi parfumul și tu decizi cât să dai fiecăruia. Cu fiecare puf parfumul dispare, iar viața din sticluță se pierde în zare. Ai grijă cine îți poartă parfumul și de dragul cui te irosești puf cu puf și picătură cu picătură.
Deci nu uita! Coloreaza-ti viata așa cum voiești tu, în albastru sau în roșu,  în nuanțe pastelate sau în dungi, cu degrade, colorează-ți viața după cum ți-e inima. Nu te gândi prea mult, dar nici nu fă lucrurile-n grabă.  Este timp! Ia doar pensula și pictează.  Începe de unde vrei și termină ce ai început. Nu-ți place ceea ce vezi, atunci fă o schimare, dar nu uita că schimbările mari provin din inimă și din interior. Și nu uita că viața adevărată începe după ce l-ai (re)găsit pe „Marele Anonim”.

Copacii înghețați

                
Vă văd de la fereastra mea cam încărcați
Și firavi, și înzăpeziți de iarna grea,
Și dezgoliți şi-nfrigurați în mintea mea,
Când dârdâind de frig, vă dezbinați.       

Vă văd copaci, vă văd și vă aștept
Să mă vedeți, să-mi faceți semn, să v-aplecați  
Să mă luați în zbor, să-mi legănați
Şi-n veci să plec, la voi să mă deștept    
 
Vă văd albiți de la fereastra mea
Şi-ngândurați, și desfrunziți, și triști,    
Și goi, și înghețați cu rele veşti
Vă văd murind în fața mea.

Și amorțiți vă simt când vă ating în vise
Și dezbrăcând eroic haina grea   
Când vă topiți nimic nu mai era
Din ce ați fost muriți în vise.

In templu

                  
Profet aș fi de ți-aş găsi privirea,
Dar urme în nisip nu sunt,
M-aş face zeu, dar zeu nu sunt,
Hai spume-mi ce-i cu nemurirea.

Ți-aş scrie soare versuri dulci,
Dar dacă scriu se ard, te duci,
Pe unde oare ca să urci?
Cuvinte moarte să-mi aduci.     

Ți-aş face templu, zeu divin,
Cu scari înalte. Vai ce chin!     
Lăcată-n poartă să anin,
La tine am uitat să vin.

A nins!

A nins în sufletul uscat de soare

Şi-a plâns adânc inima mea,

Când a văzut ce-nfrigurare

Lăsata-i tu în urma ta.

 

A nins în sentimente risipite

Și a-nghețat și s-a topit.

S-au scurs zăpezile gonite

De pașii tăi ce n-au venit.

 

Și-a nins destul peste oraș,

Să-mi scriu în el chemarea

Ți-aş cere să  îmi fii părtaș,

Ninsoarea-i alinarea!

 

Au nins dureri peste iertare,

Troiene risipite-n zare

Și pași mărunți spre-a ta chemare

Au fost! Dar toate-s depărtare.

 

A nins cu-atâta dor plecarea

Şi-a sufletului haină ștearsă

A luat-o vântul, gerul, moartea

Spre-a fi gonit și haina arsă.

Florile

15.05.2014
Natura se dezlănțuie!
Păpădiile își împrăștie puful în departare, lalele se lasă dezbrăcate de vânt, iar celelalte flori se coc fericite la soare. Iarba proaspăt cosită, de bunicul, îmbie atmosfera cu parfumul ei pătrunzător. În surdină o muzică liniștitoare, iar în curte, oameni grăbiți să-şi facă treburile zilei. Razele de     lumină încep să prindă puteri, ca prin minune și ar prăji pământul de n-ar exista apa și norii ce anunță că în curând o să plouă.
Rândurile cu flori așteaptă nerăbdătoare să li se ia buruienile și să li se afâneze pământul.
Acum, dragostea poate să mai aștepte, dar natura nu, nu florile, nu iarba, nu vietățile pământului, ele trebuiesc îngrijite, și răsfățate cu apă și lumină. De-ar aduce cineva ploaia, ce bucuroase ar fi florile, iar firele de iarbă … și ele ar  înverzi pe loc de atâta entuziasm.
Dar oare când se vor veşteji și se vor usca, își va mai aminti cineva de ele?  Desigur! Cel ce le-a purtat de grijă, cel ce le-a rupt și le-a dăruit sau cel ce le-a primit, cu toții își vor aminti de ele. Chiar și cel care doar le-a zărit în treacăt sau cel ce a stat să le admire. Și ei vor fi părtași tristeții de-a nu mai fi.
Anotimpurile își pun amprenta asupra naturii și distribuie in fiecare lună din an flori diverse, pentru a bucura privirea și simțul. De-ar fi toate florile înflorite în același timp, atunci n-am ști în ce direcție să ne săltăm privirea. Doar astfel, prin diversificare, ne putem aminti de ele. Primavara ne încântă privirea ghioceii, narcisele, zambilele, lalelele, liliacul, buzorul și mai spre final lăcrămioarele. Vara, trandafirii se simt în elementul lor, iar toamna florile rezistente, cu petale multe și lunguiețe, cum ar fi crizantemenele ce înfrumusețează camera. Iarna?
Iarna florile se odihnesc în pământ sau în săculeți făcuți de bunica … ca bulbi sau ca semințe.
Florile! … cine să le mai știe culorile, numele sau nevoile? Atât de multe și atât de spectaculoase.
Adevărate minuni săvârșite de cel de Sus ne sunt florile!

image